In decursul celor 50 de ani de communism, precedati de dictaturile carlista, legionara si antonesciana, romanii au invatat sa taca. Sa isi disimuleze parerile, pentru a nu isi pune in pericol libertatea sau chiar viata. Dupa caderea comunismului, indobitocirea a continuat. Este de remarcat faptul ca actualul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, a castigat alegerile din 1990 sub sloganul “Nu ne vindem tara!”, slogan care nu numai ca a intarziat reformele economice cerute cu insistenta de statele occidentale, ci a contribuit la alungarea investitorilor straini, singurii care ar fi putut sa recapitalizeze secatuita economie a Romaniei. Investitorii straini nu au fost singurii alungati. Membrii exilului romanesc, unii dintre ei ajunsi in Occident dupa o crunta prigoana in tara, au fost pusi la zid de catre masele muncitoare manipulate de politruci cu tot soiul de aberatii de genul “Voi nu ati mancata salam cu soia!”, “Ce-ati facut in ultimii cinci ani?” si altele asemenea. In tot acest timp, securistii, turnatorii, militienii, activitistii de partid si fostii prim-secretari, adica intr-un cuvant tortionarii au avut cale libera spre putere si spre imbogatire. Din pricina lor, Romania de azi seamana tot mai putin cu o tara europeana si tot mai mult cu una sud-americana, in care ciocoii tranzitiei dispretuiesc milioanele de saraci prosti, care continua sa ii voteze obsedant pe aceiasi tovarasi comunisti reconvertiti la capitalism. Nu si la democratie.
Singura libertate care inca nu a fost confiscata este cea de expresie. Daca un astfel de site poate exista la Cluj, inseamna ca stalpii partidului comunist nu au reusit inca sa puna pumnul in gura celor care sunt de alta parere decat ei, asa cum ar dori mii de aparatcici sau de confrati ale celor care acum 12 ani urlau “Moarte intelectualilor!” sau care ciomageau oameni pentru simplul motiv ca purtau barba si ochelari! Aceste scene s-au petrecut aievea in istoria dureros de recenta a Romaniei. Ele demonstreaza gaunosenia afirmatiilor cum ca tara noastra ar fi devenit o democratie veritabila si nu un surogat de perestroika.
Oamenii uita ca Romania este pe cale sa ajunga in NATO datorita sacrificiului a aproximativ 3.000 de oameni. Morti in atentatele de la World Trade Center. Probabil ca peste mormintele acestora, Romania va obtine un certificat de buna purtare si de la Uniunea Europeana. Insa valul trece, problemele raman. Cine poate garanta ca vechii dinozauri comunisti se vor lepada de ideile lor si vor deveni peste noapte mari democrati, asa cum reiese din propaganda oficiala pe care au orchestrat-o specialistii raportarilor umflate la hectar? Nimeni. Si asta pentru ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba. Oricum, Romania este pe cale sa ajunga la momentul adevarului. Momentul in care nostalgicii dupa pumnii si bocancii in gura vor trebui sa se retraga de tot. Sau poate ca nu, si atunci asteptam cu interes redeschiderea lagarului de sclavi de la santierul Dunare-Bucuresti.

Faptul ca presa este controlata de autoritati sau de diferite grupuri de interese a devenit o afirmatie comuna, un truism care nu mai surprinde pe nimeni. In aceste conditii, a vorbi despre obiectivitatea jurnalistului este ca si cum ai incerca sa joci fotbal cu o minge sparta. Dincolo de suspiciuni si neincredere, dincolo de presiuni si de legi care nu ofera nici cea mai mica protectie reporterului fata de editorul sau, ziaristii dispun de o arma redutabila: onestitatea.
Onestitatea echivaleaza in sistemul de drept romanesc cu buna-credinta. Iar aceasta este tocmai factorul care poate determina condamnarea sau achitarea jurnalistului in vreunul dintre numeroasele procese de pe rolul instantelor de judecata. Chiar daca o informatie publicata este eronata, jurnalistul poate fi absolvit de orice vina daca in documentarea si scrierea materialului de presa el a avut convingerea ferma ca ceea ce publica este conform cu adevarul. Un judecator il poate obliga pe jurnalist sa publice o rectificare, insa va accepta mult mai greu sa pronunte o condamnare penala impotriva acestuia daca ziaristul isi demonstreaza buna credinta.
Multi editori de presa nu incurajeaza prea mult acest tip de comportament. In multe dintre publicatii se mentioneaza ca, potrivit articolelor 205 si 206 din Codul Penal, responsabilitatea materialelor publicate revine exclusiv jurnalistului. Nimic mai fals. Cele doua articole incrimineaza insulta si calomnia. Stabilesc conditiile in care o fapta poate deveni o infractiune, precum si pedepsele care se aplica pentru aceasta. Niciunde nu se stabileste raspunderea jurnalistului, pentru ca singurele mentiuni referitoare la activitatea ziaristului sunt legate de faptul ca aceste infractiuni pot fi comise si prin intermediul presei. Bineinteles, Codul Penal stabileste ca raspunderea este personala. Insa tot legislatia penala defineste solidaritatea raspunderii. Astfel ca editorii, redactorii-sefi sau directorii de publicatii care incita sau determina un redactor sa publice un material calomniator sau insultator pot fi la fel de bine condamnati in calitate de instigatori, complici sau coautori la acea infractiune. Pedepsele sunt egale cu cele prevazute pentru autorul efectiv al infractiunii.
Mai mult, legislatia civila romaneasca are un principiu care se numeste raspunderea comitentului pentru faptele prepusilor. Adica, raspunderea sefului pentru faptele subalternului, ceea ce impune o solidaritate intre jurnalist, sefii sai si societatea editoare de presa in cazul in care ziaristul este obligat la plata unor daune.
Bineinteles, toate acestea sunt valabile doara daca ziaristii au dat dovada de buna-credinta, de onestitate, adica nu a prezentat sefilor sai niste informatii false drept adevarate sau daca a publicat informatii neverificate cu titlul de adevar. Pentru ca acest lucru sa nu se intample, este necesar ca ziaristul sa se fereasca de a acuza direct pe cineva sau de a-l califica drept infractor pana cand nu exista o hotarare judecatoreasca definitive si irevocabila prin care se stabileste vinovatia sau nevinovatia personajului din articol. De aceea, este bine sa se publice in articole formule de genul “X spune despre Y ca ar fi facut cutare lucru”, “Z este considerat de catre acuzatorii sai autorul omorului” sau “potrivit unor informatii neverificate… potrivit unor zvonuri… cutare sau cutare ar fi facut sau a facut un lucrul respectiv”.
Mai trebuie mentionat ca, spre deosebire de dreptul francez, legislatia romaneasca nu pedepseste colportarea, adica preluarea si difuzarea de insulta si calomnie. Bineinteles, tot in conditiile in care jurnalistul da dovada de onestitate, pentru ca altfel poate fi considerat drept complice al calomniatorului. Pentru a inlatura orice banuiala de complicitate la insulta sau calomnie, cel mai usor este sa se aplice princpiul “auditur et altera pars”, asculta si publica pozitia celeilalte parti.

Stirea de televiziune are patru parti, fiecare cu rolul sau bine determeninat. In general, materialele de televiziune sunt mult mai concise decat cele din presa scrisa si trebuie sa tina cont de imaginile disponibile la montaj. Exista posturi de televiziune din Occident unde reporterii pot sa isi scrie materialele abia dupa ce vizioneaza in intregime caseta cu filmarile si, eventual, si secventele de arhiva legate de subiectul respectiv. In Romania insa, mai ales in posturile locale de televiziune, acest lucru nu se prea poate intampla. si asta din mai multe motive. In Vest, extrem de rar un reporter lucreaza la mai mult de un subiect pe zi iar atunci cand subiectul este mai complex, el poate sa lucreze cate doua-trei zile la un subiect. Acest lucru nu se prea intampla in Romania. In primul rand deoarece proprietarii posturilor TV vor sa reduca la minim costurile, inclusiv cele salariale. Mai putini reporteri, mai putine salarii de platit, aceasta pare sa fie filosofia dupa care se ghideaza patronii televiziunilor romanesti. Astfel ca fiecare reporter lucreaza zilnic la mai multe subiecte si nu mai are timp sa parcurga intregul material filmat. Apoi, in multe studiouri locale nu exista suficiente linii de montaj sau de vizionare pentru ca angajatii sa poata studia materialele imediat dupa ce se intorc de pe teren. Acest lucru are insa si aspecte bune. Foarte multe echipe de filmare se inteleg perfect pe teren pentru ca doar astfel pot sa trateze subiectul intr-un mod cel putin acceptabil. Dincolo de greutati sau de avantaje, stirea de televiziune are patru parti.
A: Capul video care se mai poate numi si Intro, Head sau Prezentare, in functie de limbajul caracteristic fiecarui post de televiziune. Acesta ar fi echivalentul Chapeaului din presa scrisa, al Introducerii din radio sau al Leadului din presa de agentie. In doua-trei fraze se concentreaza esenta intregii stiri. Capul video reprezinta de fapt "carligul" cu care se agata atentia publicului. Daca prezentarea stirii este interesanta, cu siguranta ca publicul va urmari materialul cu pricina. Daca acest lucru nu se va intampla, daca introul va fi plicticos, atunci cu siguranta nimeni nu va fi interesat sa
urmareasca materialul difuzat.
B. Corpul stirii Acesta este Story-ul propriu-zis si reprezinta de fapt subiectul stirii dezvoltat si tratat de reporter. Practic, cu acesta incepe stirea montata propriu-zis, in care vocea este suprapusa de imagini.
C. Sincronul sau interviul este o specie a vorbirii directe care este utilizata in televiziune. Sursa principala sau personajul principal este intervievat adica intrebat si inregistrat de reporter. El aduce o completare textului scris in corpul stirii sau detaliaza cel mai important amanunt. Pot sa fie mai multe sincroane. In unele cazuri, atunci cand este vorba despre relatari contradictorii, este de preferat sa fie sincroane de la toate partile implicate. Insa, in ciuda parerii anumitor editori, nu este obligatoriu sa fie
inregistrate toate sincroanele, mai ales ca exista surse ce refuza sa se lase intervievate. In aceste cazuri, reporterul poate sa redea cu cuvintele sale pozitia sau atitudinea sursei respective ori sa mentioneze faptul ca ea nu a putut sa fie contactata ori nu a dorit sa faca vreo declaratie.
D. Background-ul sau punerea in context este ultima parte a stirii de televiziune. Aceasta parte asaza stirea intr-o relatie mai larga cu evenimentele care s-au produs sau care sunt In curs de producere. Prin intermediul background-ului, telespectatorul trebuie sa inteleaga de ce este importanta stirea respectiva. Bineinteles, in unele stiri pot sa apara elemente suplimentare, care se completeaza cu cele mentionate deja. Asa ar fi de pilda Extroul. Acesta este un text fara montaj citit de prezentator si care se adauga de obicei cand un lucru s-a Intamplat cu putin timp in urma si care schimba sau completeaza oarecum datele stirii montate. Asa este de pilda cazul unui accident de avion cand dupa ce este montata stirea, chiar inainte de intrarea in emisie, se mai descopera un amanunt semnificativ, care trebuie mentionat neaparat dar nu mai exista timpul necesar pentru a realiza un nou montaj. De asemenea, tot in aceasta categorie mai intra si asa-numita punte de text care se introduce intre sincroane, atunci cand redactarea stirii impuune acest lucru. Un al treilea element ar fi stand-up-ul adica sceventa din stire in care reporterul povesteste o anumita situatie atunci cand nu exista suficiente cadre pentru a acoperi astfel situatia respectiva sau cand reda o pozitie a unei oficialitati care nu doreste sa stea de vorba cu presa. Stand-up-ul mai poate fi folosit si in situatia in care este filmat un eveniment deosebit, pentru a da autenticitate intregii povesti (de exemplu, cazul reporterilor de razboi) sau cand stand-up ar da un element de culoare (cazul reporterului care realizeaza un material despre obiceiurile anumitor comunitati si care isi ia pe el o haina semnificativa pentru cultura respectiva.